"

Descend into the depths of yourself as into a well; and as at the bottom of the bounded well you will find boundless groundwater: beneath your changing individuality you will find unchanging existence.
Most people believe that at death they will be annihilated, or will live on disembodied in space and time. Death is not an annihilation, nor is it a continuation of life; with death all that is the temporal, changing part of man is dissolved: the body, the feeling, the intellect, the whole personality; and the basic layer remains naked, in which there is no possibility of change, of creation, of destruction.
It is not man's being, but his separate being, that ceases. Today man can hardly distinguish between the cessation of his being and the cessation of his separate being: he can only imagine his being without his separateness, without his body, his feelings, his consciousness, his temporality, his changeability, as a state of fainting, of deep sleep. But the transition from separate existence to impersonal, real existence is not a diminution, or even an infinite intensification; it is not a deep sleep, but rather a fullness of wakefulness, compared to which even the most awake state of life is only a dazzling hesitation.
The one who descends into his own basic layer leaves behind all feelings of life, all thoughts and possibilities, and is where he will be after death, in the timeless, unchanging, where there is no more "I" and "not-I", but the identity of everything with everything, an indivisible infinity. It is not a swooning darkness, but a luminous radiance, a radiant action without action, a total love without feeling; an eternal changelessness, yet not a frozen state, but a supernaturalness of change, in which all variables are included, like the possibility of sleep in wakefulness.

"

Szállj le önmagad mélyére, mint egy kútba; s ahogy a határolt kút mélyén megtalálod a határtalan talajvizet: váltózó egyéniséged alatt megtalálod a változatlan létezést.

Legtöbb ember azt hiszi, hogy halálakor megsemmisül, vagy majd testtelenül él tovább a térben és időben. A halál nem megsemmisülés, nem is tovább-élés; a halállal szétmállik mindaz, ami az embernek időbeli, változó része: a test, az érzés, az értelem, az egész személyiség; és meztelenül marad az alap-réteg, melyben változásnak, keletkezésnek, pusztulásnak lehetősége nincsen.

Az embernek nem a léte, hanem a külön-léte szűnik meg. A mai ember alig tud különbséget tenni önmaga létének és külön-létének megszűnése között: önmaga létét különléte nélkül, teste, érzései, tudata, időbelisége, változékonysága nélkül csak ájulás-szerű, mélyálom-szerű állapotnak képzelheti. Pedig a külön-létből a személytelen, valódi létbe átjutás nem lecsökkenés, sőt végtelen felfokozódás; nem mélyálom, inkább az éberség teljessége, melyhez képest a legéberebb életbeli állapot is csak káprázó tétovaság.

Aki leszáll saját alap-rétegébe, ilyenkor maga mögött hagy minden életbeli érzést, minden gondolatot és lehetőséget, s ott van, ahol majd halála után, az időtlenben, változatlanban, ahol nincs többé”én” és”nem-én”, hanem mindennek mindennel azonossága, tagolatlan végtelenség. Nem ájult sötétség ez, hanem fényentúli ragyogás, tett nélküli sugárzó működés, érzéstelen teljes szeretet; örök változatlanság, mégsem megdermedés, hanem változásfelettiség, melyben minden változó is bennerejlik, akár az ébrenlétben az alvás lehetősége.

"

Coboară în adâncurile tale ca într-o fântână; și, la fel ca pe fundul fântânii delimitate, vei găsi ape subterane fără limite: sub individualitatea ta schimbătoare vei găsi existența neschimbătoare.
Majoritatea oamenilor cred că la moarte vor fi anihilați sau că vor trăi fără trup în spațiu și timp. Moartea nu este o anihilare și nici o continuare a vieții; odată cu moartea se dizolvă tot ceea ce este partea temporală, schimbătoare a omului: corpul, sentimentul, intelectul, întreaga personalitate; rămâne gol stratul de bază, în care nu există nicio posibilitate de schimbare, de creație, de distrugere.
Nu ființa omului încetează, ci ființa sa separată. Astăzi, omul poate cu greu să distingă între încetarea ființei sale și încetarea ființei sale separate: el își poate imagina doar ființa sa fără separarea sa, fără corpul său, sentimentele sale, conștiința sa, temporalitatea sa, caracterul său schimbător, ca pe o stare de leșin, de somn profund. Dar trecerea de la existența separată la existența impersonală, reală, nu este o diminuare, nici măcar o intensificare infinită; nu este un somn adânc, ci mai degrabă o plinătate de vigilență, în comparație cu care chiar și cea mai trează stare de viață este doar o ezitare orbitoare.
Cel care coboară în propriul strat de bază lasă în urmă toate sentimentele vieții, toate gândurile și posibilitățile, și se află acolo unde va fi după moarte, în atemporal, neschimbător, unde nu mai există "eu" și "nu eu", ci identitatea a tot cu tot, un infinit indivizibil. Nu este un întuneric de leșin, ci o strălucire luminoasă, o acțiune radiantă fără acțiune, o iubire totală fără sentiment; o veșnică neschimbare, dar nu o stare înghețată, ci o supranaturalitate a schimbării, în care sunt incluse toate variabilele, precum posibilitatea somnului în starea de veghe.