"

There are two ways in which man can be relieved of his individuality: he can either sink below it or rise above it.
There are men who are so absorbed in the shapelessness of the mass-soul, or in the undercurrent of some debauchery of the intellect, that they are completely dissolved in it, are blunted, and their separateness is only an appearance. And their death is only the death of this appearance: with the dissolution of their bodies, the last sign of their separateness disappears, they are finally merged in the dark, sticky currents. This is damnation.
And there are some who, rising above their individuality, make impersonal, eternal measure their true being; in death, they crumble down their separateness like a prison wall and flow from their temporal, closed life into timeless, boundless wholeness. This is salvation.
Most people retain their individuality until death. His plans, his circumstances, his little pleasures are the meaning of life to him, and he shrinks from the timeless infinity, the salvation, which is revealed in the moments of his dying, as much as from the vague attraction, the damnation, which rises from under the fading consciousness; in none of these is there feeling, sense, change, articulation, which are necessary to his pleasures; his disintegrating instinct clings to the final wreck of life, and this no longer offers him shelter.
Life, change, time slips away from him, he is terrified of unchanging eternity: he is in a frozen state, lacking both the fragmentation of life and the fullness of being. His fate after death depends in a small measure on how he is remembered, whether he is prayed for, whether he is helped by earthly and non-earthly good intentions; and above all on whether there was in his life a general virtue, above the individual, which belongs not to the personality but to the eternal measure of the character, which does not perish with the destruction of the personality and which sustains him. This is the purifying fire.

"

Az ember kétféleképpen mentesülhet egyéniségétől: vagy alája-süllyed, vagy föléje-emelkedik.

Vannak emberek, kik úgy belemosódnak a tömeg-lélek alaktalanságába, vagy valamely züllöttség értelem-alatti áramába, hogy teljesen feloldódnak benne, eltompulnak és külön-létük csak látszat. És haláluk már csak e látszatnak halála: testük felbomlásával a külön-létük utolsó jele is megszűnik, végképp beleolvadnak a sötét, ragacsos áradatokba. Ez a kárhozat.

És vannak, akik egyéniségük fölé emelkedve, igazi lényükké a személytelen, örök mértéket teszik; halálukban úgy omlik le róluk a különlét, mint egy börtönfal és átömlenek időbeli, zárt életükből az időtlen, határtalan teljességbe. Ez az üdvösség.

Legtöbb ember a haláláig őrzi egyéniségét. Tervei, körülményei, apró kedvtelései jelentik részére az élet értelmét s haldoklás perceiben feltáruló időtlen végtelenségtől, az üdvösségtől éppúgy visszariad, mint az elfoszló tudat alól feltörő homályos vonzástól, a kárhozattól; egyikben sincs érzés, értelem, változás, tagoltság, melyek az ő kedvteléseihez szükségesek; szétmálló ösztöne az élet végső roncsába kapaszkodik, s ez már nem nyújt menedéket.

Az élet, változás, idő kicsúszik alóla, a változatlan örökléttöl iszonyodva elhúzódik: dermedt állapotba kerül, melyből az élet tagoltsága és a lét teljessége egyformán hiányzik. Meghalás utáni sorsa kis-részben attól függ, hogy miképpen emlékeznek rá, imádkoznak-e érte, földi és nem-földi jószándékok segítik-e; főképpen pedig attól, hogy volt-e az életében valamely egyén-fölötti, általános erény, mely nem a személyiséghez, hanem az alkat mélyén rejlő örök mértékhez tartozik, a személyiség elpusztulásával nem pusztul el és őt támogatni bírja. Ez a tisztítótűz.

"

Există două moduri în care omul poate fi eliberat de individualitatea sa: fie se poate scufunda sub ea, fie se poate ridica deasupra ei.
Există oameni care sunt atât de absorbiți de lipsa de formă a sufletului-masă sau de curentul subteran al unor desfrâuri ale intelectului, încât sunt complet dizolvați în el, sunt abrutizați, iar separarea lor este doar o aparență. Iar moartea lor este doar moartea acestei aparențe: odată cu dizolvarea trupurilor lor, ultimul semn al separării lor dispare, ei sunt în cele din urmă contopiți în curenții întunecați și lipicioși. Aceasta este damnarea.
Și există unii care, ridicându-se deasupra individualității lor, fac din măsura impersonală, eternă, adevărata lor ființă; în moarte, ei își dărâmă separarea ca pe un zid de închisoare și se scurg din viața lor temporală, închisă, în totalitatea atemporală, fără limite. Aceasta este mântuirea.
Majoritatea oamenilor își păstrează individualitatea până la moarte. Planurile sale, circumstanțele sale, micile sale plăceri sunt sensul vieții pentru el, iar el se ferește de infinitul atemporal, mântuirea, care se dezvăluie în momentele morții sale, la fel de mult ca de atracția vagă, damnarea, care se ridică de sub conștiința care se estompează; în niciuna dintre acestea nu există sentiment, simțire, schimbare, articulare, care sunt necesare plăcerilor sale; instinctul său dezintegrator se agață de epava finală a vieții, iar aceasta nu-i mai oferă adăpost.
Viața, schimbarea, timpul îi scapă, este îngrozit de eternitatea neschimbătoare: se află într-o stare înghețată, lipsit atât de fragmentarea vieții, cât și de plenitudinea ființei. Soarta lui după moarte depinde în mică măsură de modul în care este pomenit, dacă este rugat, dacă este ajutat de bune intenții pământești și nepământești; și mai ales de faptul dacă a existat în viața lui o virtute generală, mai presus de cea individuală, care nu aparține personalității, ci măsurii eterne a caracterului, care nu piere odată cu distrugerea personalității și care îl susține. Acesta este focul purificator.