"

It is not at all certain that the Spartans, when they threw the stunted children off the Tarpeian Rock*, did not also throw down strong, powerful souls at the same time as they threw down the stunted bodies. I have always loved stunted children, and have felt not only a natural tenderness for such defenseless, small, pale creatures but also a certain respect and affection. It is by no means certain that the greatest efforts of mankind are accomplished by perfect-bodied wrestlers and flawless gladiators, yes, I think the stunted have a job to do in the world, and perhaps not so last a job to do. I am not, of course, saying that we should breed the vices; I am only saying that we should leave to life what it has planned for us, and believe that the vices may have a job to do in our world. Perhaps they are the very ones whom life has chosen for such mighty tasks that a gladiator would crumble under. The Tarpeian Rock is never the answer. Life knows, better than the Spartans, who to keep for its purposes and who to discard.

"

Egyáltalán nem biztos, hogy a spártaiak, mikor a tarpeji szikláról* ledobálták a törődött testű gyermekeket, a satnya testekkel egyidejűleg nem dobáltak le erős, hatalmas lelkeket is. A satnya gyermekeket mindig szerettem, s nemcsak természetes gyöngédséget éreztem az ilyen védtelen, kis, sápadt teremtések iránt, hanem bizonyos tiszteletet és vonzódást is. Egyáltalán nem biztos, hogy az emberiség legnagyobb erőfeszítéseit a tökéletes testű birkózók, a hibátlan gladiátorok teljesítik igen, azt hiszem, a satnyáknak is dolguk van a világban, s talán nem is olyan utolsó feladat az ő dolguk. Természetesen nem mondom azt, hogy tenyésszük a satnyákat; csak annyit mondok, bízzuk az életre, mit tervel az emberekkel, s higgyük el, hogy a satnyáknak is dolguk lehet világunkban. Talán éppen őket szemelte ki az élet olyan hatalmas feladatokra, melyek terhe alatt a gladiátor megroskadna. A tarpeji szikla tehát soha nem megoldás. Az élet pontosabban tudja, mint a spártaiak, kit tart meg munkatársnak céljaihoz, s kit dob el.

"

Nu este deloc sigur că spartanii, atunci când aruncau copiii rahitici de pe stânca Tarpea*, nu aruncau și suflete puternice, mărețe, în același timp în care aruncau trupurile rahitice. Întotdeauna am iubit copiii rahitici și am simțit nu numai o tandrețe naturală pentru aceste creaturi lipsite de apărare, mici și palide, ci și un anumit respect și afecțiune. Nu este deloc sigur că cele mai mari eforturi ale omenirii sunt realizate de luptători cu trupuri perfecte, de gladiatori fără cusur, da, cred că cei atrofiați au o treabă de făcut în lume, și poate nu chiar ultima treabă de făcut. Nu spun, desigur, că ar trebui să creștem viciile; spun doar că ar trebui să lăsăm vieții ceea ce a plănuit pentru noi și să credem că viciile ar putea avea o treabă de făcut în lumea noastră. Poate chiar ele sunt cele pe care viața le-a ales pentru sarcini atât de mărețe încât un gladiator ar ceda în fața lor. Stânca Tarpea nu este niciodată răspunsul. Viața știe, mai bine decât spartanii, pe cine să păstreze pentru scopurile sale și pe cine să arunce.