"Ce straniu că nu-mi vine să mă uit la semnele de ofilire a trupului: căderea părului, o spuzeală pe ureche, riduri, bătături... De ce ne bucurăm când trupul crește, prinde puteri? De ce mama se bucură când e slăbită de sarcină, cel ce se naște țipă de durere și bucurie, iar eu, moșneagul, nu mă bucur de semnele apropierii de nouă viață? Dintr-un obicei prost. De mult trebuia să mă lepăd de el și să mă bucur de apropierea de... n-aș vrea să spun moarte, noua viață? (nu am dreptul să spun), de apropierea de o stare care e atât de firească și trebuie să fie la fel de bună ca pubertatea."