"<p>E mai bine să trăiești pe un munte decât într-o vale. Dar cât de bogată este valea, sufletul meu, cât de bogată.<br />Odată urmăream un tânăr căruțaș, nu cu ochii, ci cu urechile, căci între noi era un zid de scânduri. Îl cunoșteam de demult: un flăcău de șaisprezece ani, simplu la minte, plin de strălucirea culorii de grâu a simțurilor, care îl sufocau cu un fel de veselie incoruptibilă; ceea ce râvnea fura, dacă putea, fără ca acțiunea lui să-i fie o scoarță; autoritatea severă nu-l întreba mai mult decât pe pasăre ce a luat de unde și de ce. Am ascultat această pasăre cu urechile mele; a vrut să vorbească cu tovarășul său mai în vârstă, cărăușul, l-a îndemnat îndelung, dar el nu i-a răspuns, dormea. Atunci flăcăul a început să cânte: "Beau, beau mereu, nevastă-mea e supărată pe mine..." Desigur nu avea băutură, binențeles nu avea soție. Avea doar dorință; dorința doboară, spune înțelepciunea; totuși dorința l-a ridicat, pentru că nu avea cu ce să-l doboare, pentru că era pe pământ de la început. Și dorința l-a dus nu numai la băutură, nu numai la soție, ci mult mai departe, când erau bătrâni căsătoriți care se certau, iar soția îl certa pentru băutură.<br />Îngerul nu poate zbura mai sus decât a zburat acest gândac mascul de la un fir de iarbă la altul.</p>"