"

Any reading that teaches a position and attitude toward death has a humiliating and discouraging aftertaste. All these "ars beatae moriendi"*, the pagan sages of antiquity, the Christian sages of the Middle Ages, the Stoics, the religious, the humanists, and the naturalists of modern times, all try to convince us that death is not to be feared at all. Some offer as a defense and conduct pride and sublime dignity, others wise meekness and acquiescence, others indifference, some enthusiasm, longing, as if death were some supreme good, the ticket to an afterlife which we cannot be too eager to redeem. So speaks Seneca when he teaches indifference because he shows us how nothing, fallible and unremarkable is all that we leave in life; so Boetius, the Christian; so Huxley, the naturalist, when he sees life and death as two versions of a kind of chemical process. Every wise man strives to take some human stand against the horror of death.

This effort is human, and touching. That is why it is hopeless. Think of the wise men dying. And they say in vain: "death is but a change" - they cannot soothe our hearts, nor their hearts before them, with this wisdom. Their minds may know this truth; their hearts remain restless. Seneca died a prisoner. Do not be afraid to die. Do not be ashamed to confess that it pains you to leave this hideous and great certainty, life, for the unknown and sinisterly incomprehensible uncertainty that is death, cessation, nothingness. Be afraid, by all means. Don't complain, but be afraid. Otherwise, if it lightens your soul, you can complain. Don't want to die "with dignity", meaning as a liar. Die as you have lived: like a man, and therefore somewhat heroically, and also cowardly.

"

Minden olvasmánynak, mely álláspontra és magatartásra tanít a halállal szemközt, megalázó és csüggesztő utóíze van. Mind ez „ars beatae moriendi"-k *, az ókor pogány és a középkor keresztény bölcsei, a sztoikusok, a hitvallók, a humanisták, az újkor természettudósai iparkodnak meggyőzni, hogy a haláltól egyáltalán nem kell félni. Védekezésül és magatartásként egyesek gőgöt és magasztos méltóságot ajánlanak, mások bölcs szelídséget és beleegyezést, megint mások közönyt, egyesek rajongást, vágyakozást, mintha a halál valamilyen legfőbb jó lenne, a túlvilági idvezülés belépőjegye, melyet megváltani nem is siethetünk eléggé mohón. Így beszél Seneca, mikor közönyt tanít, mert elénk tárja, milyen semmis, esendő és figyelemre méltatlan mindaz, amit elhagyunk az életben, így a keresztény Boetius, így Huxley, a természettudós, mikor úgy látja az életet és a halált, mint egyfajta vegyi folyamat két változatát. Minden bölcs iparkodik valamilyen emberi álláspontra tenni szert a halál rémségével szemben.

Ez az iparkodás emberi, megható. Éppen ezért, reménytelen. Gondolj arra, hogy a bölcsek is meghalnak. S hasztalan mondják: „a halál csak változás" – szívünket s ennen szívüket sem tudják e bölcsességgel megnyugtatni. Értelmük talán megismeri ez igazságot; szívük nyugtalan marad. Seneca fogvacogva halt meg. Ne röstelld a halálfélelmet. Ne szégyelld megvallani, hogy fáj itthagynod ezt a förtelmes és nagyszerű bizonyosságot, az életet, az ismeretlen és baljósan érthetetlen bizonytalanságért, ami a halál, a megszűnés, a semmi. Félj csak, nyugodtan. Ne sopánkodj, de félj. Máskülönben, ha ez könnyít lelkeden, sopánkodhatsz is. Ne akarj „méltóságteljesen", tehát hazugon meghalni. Halj meg, ahogy éltél: ember módra, tehát kissé hősiesen, s gyáván is.

"

Orice lectură care predă o poziție și o atitudine față de moarte are un gust umilitor și descurajant. Toți acești „ars beatae moriendi”*, înțelepții păgâni ai antichității, înțelepții creștini ai Evului Mediu, stoicii, religioșii, umaniștii, naturaliștii timpurilor moderne, toți încearcă să ne convingă că moartea nu este deloc de temut. Unii oferă ca apărare și conduită mândria și demnitatea sublimă, alții blândețea înțeleaptă și îngăduința, alții indiferența, unii entuziasmul, dorința, ca și cum moartea ar fi un bine suprem, biletul către o viață de apoi pe care nu putem fi prea nerăbdători să o răscumpărăm. Așa vorbește Seneca când ne învață indiferența, pentru că ne arată cum nimic, falibil și nesemnificativ este tot ceea ce lăsăm în viață; așa vorbește Boetius, creștinul; așa vorbește Huxley, naturalistul, când vede viața și moartea ca două versiuni ale unui fel de proces chimic. Fiecare om înțelept se străduiește să ia o poziție umană împotriva ororii morții.

Acest efort este uman, emoționant. Acesta este motivul pentru care este fără speranță. Gândiți-vă la înțelepții care mor. Și ei spun în zadar: „moartea nu este decât o schimbare” - ei nu ne pot liniști inimile, nici inimile lor dinaintea lor, cu această înțelepciune. Mințile lor pot cunoaște acest adevăr; inimile lor rămân neliniștite. Seneca a murit prizonier. Nu vă fie teamă să muriți. Nu vă fie rușine să mărturisiți că vă doare să părăsiți această hidoasă și mare certitudine, viața, pentru incertitudinea necunoscută și sinistru de neînțeles care este moartea, încetarea, neantul. Să vă fie frică, liniștit. Nu vă plângeți, dar temeți-vă. Altfel, dacă vă luminează sufletul, puteți suspina. Nu vreți să muriți „cu demnitate”, adică mincinos. Mori așa cum ai trăit: ca un om, și deci oarecum eroic, dar și laș.