"

For most people, the compulsion to chatter is obvious in the law of life; they chatter while they live; till they live they chatter; they do not think, they chatter, and they have the impression that they exist. But in fact they are not in reality, in the way that the thinker is; they only babble; and the one who is babbling is not thinking. A man who thinks, when he can, is silent; and when he can no longer be silent, he speaks or writes. But this he does only as a last necessity. Nay, to the chatterbox, rapid speech, by which he conveys to the world all the jumbled information, the alkaline desire, the gross observation, the superficial perception, which his sense-organs convey to his consciousness, is a necessity of life. It might crack if it did not babble. It does not digest the matter of the world; it spits it out and vomits it up, as crudely as it has received it. There is no command, no threat to lock its tongue. It spits out the world, which then becomes unbearable: concepts disappear when the chatterbox speaks, and the world fills itself with words.

"

A fecsegés kényszere a legtöbb ember számára egyértelmű az élet törvényével; fecsegnek, amíg élnek; addig fecsegnek, amíg élnek; nem gondolkoznak, hanem fecsegnek, tehát úgy érzik, vannak. De a valóságban nincsenek, abban az értelemben, mint ahogy van az, aki gondolkozik; csak fecsegnek; s aki fecseg, nem gondolkozik. Gondolkozó ember, amikor csak lehet, hallgat; s mikor már nem lehet hallgatnia többé, akkor beszél, vagy ír. De ezt csak végső szükségben cselekszi. Nem, a fecsegő számára a szapora beszéd, mellyel világgá kelepeli mindazt a zagyva értesülést, lúgos vágyat, otromba megfigyelést, felületes észlelést, melyet érzékelő szervei közvetítenek tudata számára, életszükséglet. Talán megrepedne, ha nem fecsegne. A világ anyagát nem emészti meg; rögtön kiköpi és kihányja, azon nyersen, ahogyan befogadta. Nincs az a parancs, fenyegetés, mely lakatot tud tenni nyelvére. ő fecsegi tele a világot, mely aztán elviselhetetlen lesz: a fogalmak eltűnnek, mikor a fecsegő megszólal, s a világ megtelik szavakkal.

"

Pentru majoritatea oamenilor, nevoia de a palavragi este o evidență clară în legea vieții; ei trăncănesc în timp ce trăiesc; până când trăiesc trăncănesc; ei nu gândesc, ei trăncănesc, și au impresia că există. Dar de fapt nu sunt în realitate, în felul în care este cel care gândește; ei doar trăncănesc; iar cel care trăncănește nu gândește. Un om care gândește, atunci când poate, tace; iar când nu mai poate tăcea, vorbește sau scrie. Dar acest lucru îl face doar în ultima necesitate. Nu, pentru pălăvrăgitor, vorbirea rapidă, prin care transmite lumii toate informațiile amestecate, dorința alcalină, observația grosolană, percepția superficială, pe care organele sale de simț le transmit conștiinței sale, este o necesitate a vieții. Ar putea crăpa dacă nu ar bolborosi. Ea nu digeră materia lumii; o scuipă și o vomită, la fel de crudă cum a primit-o. Nu există nicio poruncă, nicio amenințare care să-i pună lacăt pe limbă. El împroașcă lumea, care apoi devine insuportabilă: conceptele dispar atunci când trăncănititorul vorbește, iar lumea se umple de cuvinte.