"<p>Când secolul a fost tânăr, am fost și eu tânăr; și pentru că am fost tineri, desigur că am fost amândoi revoluționari. Apoi a trecut timpul, iar secolul și copiii săi au devenit bărbați și au vrut să îmbătrânească cu înțelepciune. Eu am vrut să-mi pun papuci sau o haină de salon; am vrut să arunc toate sloganurile revoluției, pentru că timpul le maturizase în inima și în mintea mea, și am știut că libertatea, egalitatea și fraternitatea nu erau idealuri atât de perfecte în practică pe cât credeam când eram tânăr și revoluționar. Am vrut deja să vorbesc despre faptul că este mai dificil să păstrezi decât să arunci vechiul și să creezi unul nou din cioburi; am vrut deja să mă împac cu poporul, să construiesc ordinea, să aduc toate steagurile. Dar timpul nu mi-a permis să fac asta. Și a trebuit să știu că trebuie să rămân iremediabil revoluționar, pentru că generația care mă urmează nu este, în mod misterios, deloc revoluționară; nu am pe nimeni căruia, în ordinea naturii și a lucrurilor omenești, să-i pot preda drapelul; trebuie să rămân protestatar și făcător de blocade, pentru că trăiesc într-o epocă ai cărei tineri își asumă de bună voie toate limitele pe care secolul și cu mine, când eram tineri, nu ni le-am asumat.</p> <p>Fără dinți și cu părul încărunțit, sunt obligat să rămân un revoluționar care se încăpățânează să repete promisiunile de libertate de gândire, egalitate și fraternitate, în care poate că nu mai crede atât de absolut. Trebuie să rămân un sans-culotte* chiar și la bătrânețe, când ar fi fost atât de frumos să port măcar o dată o haină de saloon!</p>"