"

I can never understand why the most beautiful memory of my life is the moment - I must have been ten years old - when I entered my mother's dark, empty bedroom one winter afternoon and, standing in the doorway, I saw the bluish reflection of the snow glowing across from the rooftops of the houses on the opposite side of the street, on the polished furniture and the stove tiles by the window. I cannot forget the magic of this moment. The blue glow of the snow in the dark room was a real shock, but at the same time it filled me with a feeling of happiness that I had never experienced before or since. I had never known this total enchantment of the mystery, the fairy tale, the dreamlike, the otherworldly, the enchanted, until then, and I never later found it in my life, never, nowhere. What happened then in my heart, in my nerves, or in the world? I cannot explain it. The miraculous cannot be explained. And a memory like that is eternal in a soul, as fabulous and bluish as the snow on the rooftops opposite my mother's bedroom.

"

Soha nem érthetem meg, miért életem legszebb emléke a pillanat, mikor – tízéves lehettem – egy téli délután beléptem anyám sötét, üres hálószobájába, s a küszöbön állva megpillantottam a bútorok politúrján és a kályha csempéin az ablak előtt, az utcán és a szemközti házak tetején világító hó kékes visszfényét. E pillanat varázsát nem tudom elfelejteni. A hó kék fénye a sötét szobában valósággal megdöbbentett, s ugyanakkor sem azelőtt, sem azóta nem észlelt boldogságérzettel töltött el. A titoknak, a mesének, az álomszerűnek, az anderseninek, az elvarázsoltnak ezt a teljes káprázatát addig nem ismertem, s később sem találtam meg az életben, soha, sehol. Mi történt akkor szívemben, idegeimben vagy a világban? Nem tudom megmagyarázni. A csodálatost nem lehet magyarázni. S az ilyen emlék örökké dereng egy lélekben, ugyanolyan mesés, kékes fénnyel, mint anyám hálójával szemközt, a háztetőkön a hó.

"

Nu pot înțelege niciodată de ce cea mai frumoasă amintire din viața mea este momentul - cred că aveam vreo zece ani - în care am intrat în dormitorul întunecat și gol al mamei mele într-o după-amiază de iarnă și, stând în ușă, am văzut reflexia albăstruie a zăpezii strălucind, de peste stradă, de pe acoperișurile caselor de vizavi, pe mobila lustruită și pe plăcile sobei de la fereastră. Nu pot uita magia acestui moment. Strălucirea albastră a zăpezii în camera întunecată a fost un adevărat șoc, dar, în același timp, m-a umplut de un sentiment de fericire pe care nu-l mai trăisem niciodată până atunci sau de atunci. Nu cunoscusem până atunci această încântare totală a misterului, a basmului, a oniricului, a lumii de dincolo, a vrăjitului și nu am mai găsit-o în viața mea, niciodată, nicăieri. Ce s-a întâmplat atunci în inima mea, în nervii mei, sau în lume? Nu-l pot explica. Miraculosul nu poate fi explicat. Iar o astfel de amintire este eternă într-un suflet, la fel de fabuloasă și albăstruie ca zăpada de pe acoperișurile de vizavi de dormitorul mamei.