Welcome to Translation Comparison!
Translation Comparison
Quote by Márai Sándor
English (Source)
But we say in vain: "I am not touched by the shackle of the world, nor by its praise! All things are transient" - if we do not feel in our souls that we have done our duty to the world. I have often felt this self-reproach. It is not so difficult to renounce what the world offers in vain recognition, entertainment, social or material satisfaction, and to withdraw from people, to live only for our duties and for the small circle of people whose human service we have undertaken. Nor is it easy to do this, nor is it impossible; our retreat is received with disapproval, for they see in such conduct a contempt and criticism of worldly things; we are called eccentric, but at the same time a certain respect surrounds the morose hermit, and this respect and recognition satisfies our vanity. We are also relieved of much discomfort when we withdraw from people.
Yet a voice tells us that we are acting selfishly, conveniently, when we withdraw completely from contact with people, and wander in the desert of our work and our way of life, wrapped in the exalted solitude of the hermit. First of all, in the words of the French, any hermit is suspect who knows the exact timetables - most hermits, out of resentment or feelings of inferiority, know the exact departure times of trains, trains that can take you back to the world! - and around most of the "great loners" there radiates an atmosphere of vanity like the northern lights, which only shine, but do not warm or light. Then, not everyone has the right to be lonely. Only he has a right to solitude, only he has a real right to withdraw from men who can better serve the cause of men in this way. For no one has the right to be lonely out of spleen, out of spleen, pride, or vanity. But if our temperament and the nature of our work, by which we wish to serve men, are such that we need solitude for this, then, only then, may we avoid the company of men. But such a worker and such a work are rare, and the man who chooses solitude should first take a good account of his conscience.
Hungarian
De hiába mondjuk: „Nem érint a világ gáncsa, sem elismerése! Minden mulandó!" – ha lelkünk mélyén nem érezzük, hogy megtettük kötelességünket a világ felé is. Ezt az önvádat gyakran éreztem. Nem olyan nehéz lemondani arról, amit a világ hiú elismerésben, szórakozási lehetőségekben, társadalmi vagy anyagi kielégülésben nyújt, s visszavonulni az emberektől, csak feladatainknak s annak a kisebb körnek élni, melynek emberi szolgálatát elvállaltuk. Nem könnyű ezt sem megtenni, de nem is lehetetlen; rosszallással fogadják elvonulásunkat, mert a világi dolgok megvetését és bírálatát látják az ilyen magatartásban; különcnek neveznek, de ugyanakkor bizonyos tisztelet is övezi a mord remetét, s ez a tisztelet és elismerés kielégíti hiúságunkat. Ezenfelül sok kényelmetlenségtől is megszabadulunk, mikor elvonulunk az emberek elől.
De egy hang mégis azt súgja nekünk, hogy önzően, kényelmesen cselekszünk, mikor teljesen elvonulunk az emberekkel való érintkezés elől, s a remete magasztos magányába burkolva bolyongunk művünk és életmódunk sivatagában. Először is, a franciák egyik szava szerint, minden remete gyanús, aki pontosan ismeri a menetrendeket – a legtöbb remete, aki sértődöttségből vagy kisebbségi érzésekből az, pontosan ismeri a vonatok indulási idejét, a vonatokét, melyek visszavihetik a világba! – s a legtöbb „nagy magányos" körül úgy sugárzik a hiúság légköre, mint az északi fény, amely csak fénylik, de nem melegít és nem világít. Aztán, nincs mindenkinek joga, magányosnak lenni. A magányhoz csak annak van joga, az emberektől elvonulni csak annak van igazi jogcíme, aki az emberek ügyét jobban tudja így szolgálni. Mert senkinek nincsen joga spleenből *, dacból, gőgből vagy hiúságból magányosnak lenni. De ha vérmérsékletünk és munkánk természete, mellyel az embereknek akarunk szolgálni, olyan, hogy ehhez magányra van szükségünk, akkor, csak akkor, elkerülhetjük az emberek társaságát. De az ilyen munkás és az ilyen munka ritka, s az ember, aki a magányt választja, elébb vessen alaposan számot lelkiismeretével.
Romanian
Dar în zadar spunem: „Nu sunt atins de poticnirile lumii, nici de recunoașterea ei! „” - dacă nu simțim în sufletul nostru că ne-am făcut datoria față de lume. Am simțit de multe ori această auto-reproșare. Nu este atât de greu să renunțăm la ceea ce lumea ne oferă în zadar: recunoaștere, distracție, satisfacție socială sau materială, și să ne retragem din oameni, să trăim doar pentru îndatoririle noastre și pentru cercul restrâns de oameni al căror serviciu uman ni l-am asumat. Nu este nici ușor să faci acest lucru, nici imposibil; retragerea noastră este primită cu dezaprobare, pentru că ei văd într-un astfel de comportament un dispreț și o critică a lucrurilor lumești; suntem numiți excentrici, dar în același timp un anumit respect îl înconjoară pe pustnicul morocănos, iar acest respect și această recunoaștere ne satisfac vanitatea. De asemenea, suntem scutiți de mult disconfort atunci când ne îndepărtăm de oameni.
Cu toate acestea, o voce ne spune că acționăm în mod egoist, convenabil, atunci când ne retragem complet din contactul cu oamenii și rătăcim în deșertul muncii noastre și al modului nostru de viață, învăluiți în solitudinea exaltată a pustnicului. În primul rând, după spusele francezilor, este suspect orice pustnic care cunoaște exact mersul trenurilor - majoritatea pustnicilor, din resentiment sau din sentiment de inferioritate, cunosc orele exacte de plecare ale trenurilor, trenuri care te pot duce înapoi în lume! - iar în jurul celor mai mulți dintre „marii singuratici” radiază o atmosferă de vanitate asemenea aurorei boreale, care doar strălucește, dar nu încălzește sau luminează. Apoi, nu oricine are dreptul să fie singur. Numai el are dreptul la singurătate, numai el are dreptul real de a se îndepărta de oamenii care în felul acesta poate servi mai bine cauza oamenilor. Pentru că nimeni nu are dreptul să fie singur din spleen, din sfidare, mândrie sau vanitate. Dar dacă temperamentul nostru și natura lucrării noastre, prin care dorim să slujim oamenii, sunt de așa natură încât avem nevoie de singurătate pentru aceasta, atunci, numai atunci, putem evita compania oamenilor. Dar un astfel de lucrător și o astfel de lucrare sunt rare, iar omul care alege singurătatea ar trebui mai întâi să-și facă bine socoteala conștiinței sale.